† Dulce absint

Dulce absint

Atât de dulce moarte că şi durerea moare cu ea. Astea au fost primele cuvinte care mi-au venit în minte când m-am trezit dimineaţă. Îmi aduceam aminte începutul, mijlocul şi sfârşitul, cum un copil de clasa a cincea îşi aminteşte alcătuirea unei compuneri.
Şi totuşi, parcă nu-mi aminteam chiar totul. Ştiam că acolo undeva în mintea mea ceva lipsea, – nu cu desăvârşire-, ci printr-o greşeală de rememorare din partea mea. Iar când cuvintele mi-au mângâiat auzul din nou, acele dulci cuvinte, am ştiut.
În nebunia mea mă simţeam Dumnezeul tuturor. Aveam atâta putere de convingere încât simţeam că nimeni n-ar putea să-mi refuze nimic iar nimic din ce credeam eu nu era refuzat.
Venisem fără niciun chef de viaţă la petrecerea unei prietene care împlinise optăşpe ani într-o zi de optăşpe pe care mai vroiam mai nu vroiam să o ratez. Încă nu erau veniţi mulţi dar era timp destul, ceasul arata doar opt seara. Petrecerea însă se anunţa una destul de bună, fără să ştiu din nainte ceea ce urma să se întâmple. Ne-am aşezat pe canapele din piele albastruie şi ca de obicei toată lumea şi-a aprins ţigările. Sunetul la unisol al ţigărilor abia desfăcute, fumul înălţându-se în aerul proaspăt mă învăluia într-o atmosferă prietenoasă şi în acelaşi timp cunoscută, euforia mă cuprinse din momentul în care filtrul alb şi tare îmi atinse buzele lipicioase date cu luciu de buze.
Mă uitam în jur în timp ce îi priveam pe ceilalţi citindu-le în priviri mirare, plictiseală, suflu, goliciune, dar în mintea tuturor dorinţa de a începe petrecerea. Şi totuşi minutele au trecut greu, fiind pline de pălăvrăgeli idioate, despre ce au făcut în acea zi, despre ce vor face peste câteva ore sau despre ce vor face mâine (probabil se vor recupera după ziua de azi) .
Între timp, eu şi prietena mea Lavinia am făcut o tură la baie. Trebuia să mergem să vedem cum ne stau rochiile cele noi, deşi acasă ne-am privit ore în şir în oglinzi mari pentru a vedea fiecare detaliu, de a vedea fiecare imperfecţiune, de a schimba poziţiile pe care le vom etala sau doar de a ne contempla frumuseţea. Iar la baie, n-am făcut altceva decât ceea ce am făcut acasă, cu excepţia unor comentarii de moment, pe care nu le puteam reprima nicidecum, deoarece aşa suntem noi fetele, întotdeauna bârfitoare.
Când am ieşit, muzica deja începuse să-şi câştige adepţii, petrecăreţii începuseră să-şi facă apariţia fumul din ţigările deja ajunse la filtru îmi înţepa nările. Îmi plăcea atmosfera şi începusem să cobor scările spre canape în paşi de dans, deşi melodia nu era pe gustul meu. Ne-am aşezat cu o vădită dorinţă, gândul nostru fiind acela de a ne lăsa trupurile răpite în învălmăşeala produsă de câteva persoane ce-şi intraseră deja în rol.
Astfel seara se consumă în mult fum şi muzică bună. Iar eu începeam să fiu antrenată în această atmosferă să fiu luată în braţe de diferite persoane cunoscute şi necunoscute care vroiau să danseze cu mine. Ceea ce mă speria nu era faptul că mă antrenau ci faptul că alcoolul îşi făcea simtită prezenţa. Dar nu-mi păsa atâta timp cât dansând îmi consumam energia, iar acea moleseală plăcută dispărea.

Pahar după pahar, ţigară după ţigară, melodie după melodie începeam să mă simt din ce în ce mai bine şi din ce în ce mai ameţită, într-un ritm alert, muzica schimbându-se mult prea repede decât percepeam eu lumea în care trăiam. Sentimentul însă îmi era cunoscut, dar preferam să îl ţin în frâu pentru un moment aşa că m-am aşezat din nou pe canapea. Lavinia întalnise un prieten comun cu care conversa; faptul că se sărutaseră pe obraz, iar că eu nu avem parte de acelaşi tratament mă enervă până la culme, aşa că i-am strigat:

- Şi pe mine nu mă pupi?

Mi-a aruncat o privire, sorbind din paharul cu Cola din mână, ocolind canapeaua şi a venit la mine. M-am întors, atingand cu bratul meu bratul lui, trăgandu-l spre mine. A început să-mi sărute primul obraz, iar când a ajuns la al doilea, buzele lui au coborât spre colţul gurii mele, sărutându-o. Amandoi am început să râdem, îndepărtându-se mâna mea atingându-I mâna până la degete apoi rămânând suspendată în aer, înălţându-se precum o pasăre spre libertatea cerului. N-aş fi sesizat diferenţele, dar ca o poză care te arată înainte şi după, mai târziu am ştiut.
Apoi timpul s-a oprit pentru mine într-o singură secundă care defineşte neantul şi viaţa. Mă dezlănţuiam în toată splendoarea mea, într-un dans cu diavolul pe care nu-l voi uita niciodată, dar pe care îl voi anima doar ca pe o veche amintire. Bitul se scurgea în urechile mele ca o apă lină şi gălăgioasă în acelaşi timp. Începeam să mă simt Dumenezeul tuturor când acelaşi tip m-a smuls din acea furtună.
Mă găseam mergând afară, cu el, prinzându-mi mijlocul ca pe o cârpă fragilă şi ruptă, pe care îi era teamă să nu o piardă. Nuanţe de cenuşiu pe cer, stele mişcătoare şi multe lumini… apoi o stradă goală, prea luminată şi prea tăcută. Şi ne-am surprins râzând, vorbind, pledând pentru cauze pe care nu le mai stiu. Însă banii nu erau scopul nostrum în viaţă.
Eram fata cu picioare de sticlă, fragilă şi mică, iar el m-a aşezat uşor pe bancă, cu capul pe piept. Printre bucle vedeam străluciri, inspiram aer, simţeam căldura unei fiinţe al cărui destin nu-l ştiusem niciodată, dar de care îmi prinsesem mâinile cum pisica îşi prinde ghiarele de mâinile stăpânului. Începusem să vorbim, dar râsul nu ne părăsise, chiar era mai violent şi mai seducător decât înainte. Între o ţigară şi un surâs, ne-am îndreptat spre bar, căci era nevoie de el.
Şi nu mai vroiam să plec, atât de dulce era durerea acelei morţi când reînvii din trecut printr-un prezent incert. Nimeni nu-I de condamnat atâta timp cât toţi suntem lafel.
Ne-am despărţit cu o promisiune, aceea că eu voi trece luni să-l văd.
Dimineaţa de duminică mă prinsese gândindu-mă la dulcea durere a acelor clipe, ca şi toată ziua de altfel.