De obicei cautam sa trecem peste un moment greu amintindu-ne mereu si mereu ce/cine a contribuit la infaptuirea lui. Cautam acele momente teribile pe care nu ni le mai amintim cu precizie sau pe care mai rau ni le amintim ca si cum s-ar fi intamplat acum cateva minute.
Intrebarea mea e una singura. Amintindu-ne tot raul vom putea trece peste el?
Unii pot... altii nu...
M-am intrebat mereu de ce doar mie mi se intampla lucruri rele fiind constienta ca nu sunt singura, "mai sunt multi in locul meu". Imi dau seama ca sunt deplasata azi dar nu stiu de ce... din ce cauza... care e motivul... [ fuck puncte :)) ]
Mi-am dat seama ca desi imi imaginez alta continuare timpului si momentului prezent, imaginatia mea n-o sa bata niciodata realitate. Stateam azi si ma gandeam ca in viata asta a mea s-au intamplat o gramada de chestii dar ca niciodata n-am tinut cont de ele. Ma enerveaza si ma sufoca faptul ca n-am stiut cum sa profit de anumite faze astfel incat macar o data viata mea sa capete un alt sens. Si cel mai rau din toate astea: n-am reusit niciodata sa scriu macar o pagina din realitatea mea.
Am avut multe tentative de a incerca sa-mi scriu unele intamplari sau sa pornesc de la zero si sa enumar diversele etape prin care am trecut. Amintirile din copilarie s-au pierdut, undeva, nu-stiu-unde, si chiar daca le-as vrea inapoi ele nu vor veni. Din toate acele franturi si dureri mi-a mai ramas ceva, o singura persoana, Ana.
Credeam ca am o memorie buna, ca pot sa-mi aduc aminte orice dar timpul imi zice ca nu. Am avut atatea amintiri frumoase dar le-am pierdut, am avut atatea zile negre dar din pacate si pe alea le-am pierdut.
Nu simpla amintire a lor ma intereseaza pe mine, ci intensitatea si detaliile... ceea ce nu mai am.
"Ma seaca", uneori, nu-mi place sa mi se reproseze ce-am facut si in acelasi timp ma deranjeaza cand se tace, cand nu se spun anumite lucruri care pentru mine sunt "vitale".
Contradictia din mine, contradictia dintre a vrea si a nu vrea, dintre a accepta si a nu accepta.
Daca ar fi sa cer ajutor as zice: Sa ma scoata cineva din indiferenta in care traiesc.
Ma plang mereu de bine, imi spun mereu ca ceva nu e in regula, ca totul e prea frumos sa fie adevarat iar nu dupa mult timp "cineva" [ acest cineva pe care nu-l cunosc, care nu stiu daca ma cunoaste, nu l-am vazut niciodata si pe care nu-l dispretuiesc] "se trezeste" sa "ma trezeasca" la realitate exact in momentele in care n-ar fi cel mai indicat. Cand sunt coerenta tac si raman indiferenta, nu gandesc deloc. Ma umplu de indiferenta pana la refuz si uit de tot, uit chiar si de mine.
Imi doresc sa ma nasc din nou. Undeva departe, printre alti oameni, cu alte obiceiuri, sa fiu altcineva, sa arat diferit, sa nu mai am nicio amintire, sa nu mai cunosc pe nimeni, sa nu ma mai cunoasca nimeni. Imi doresc sa ma evapor si sa iau cu mine tot ce a insemnat eu si sa-l uit.
Sa ma uit pe mine n-ar fi o problema, dar cum ii fac pe altii sa uite de existenta mea?
Maine o sa uit cu siguranta rabufnirea asta. Maine o sa fie bine. Maine am zi grea. Maine nu stiu ce o sa fie. Maine.
Nu te mai cred cand imi spui ca existi
Nu te mai cred cand imi spui ca
Nu te mai cred cand imi spui
Nu te mai cred cand imi
Nu te mai cred cand
Nu te mai cred
Nu te mai
Nu te
Nu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu